Păcătosul Sebastian Drăgan
de Mircea Constantinescu
Sunt conservator prin naştere? prin formaţie? datorită incapacităţii de a construi viguros zile viitoare?... De vreo două decenii am primit volume de versuri (cu autograf) cât n-am primit în toţi anii anterior. Am fost invitat (rugat) să semnez recomandări pentru un liric sau altul spre a accede în uniunea de breaslă. Mărturisesc, ca pe-un păcat de spovedanie pascală, că n-am făcut decât să răsfoiesc cărţile respective. Nu m-au frapat, nu mi-au pleznit obrajii cu sămânţa unei originalităţi deosebite, dacă nu ieşite din comun. Bărbaţi şi (tinere) femei deloc lipsiţi de talent. Dar – numai atât. Ez(x)oterici, flamboaianţi, primitivi, pastişori, normali, jurnalieri, 'telectuali, gurmeţi, insatisfăcuţi, violate... Am preferat, estimp, dar şi catalizat de conjuncturi, să-i urmăresc tot pe stihuitorii deja afirmaţi. A-i enumera, aici, mi se pare superfluu. Ca oricare descifrator de texte scrise, - am şi eu legiunea mea de lirici preferaţi. Mă refer, acum, exclusiv la scriitorii români actuali, unii încă (!) convieţuitori cu mine. Ceva din Wagner îmi bubuie în urechi – uşa spre hol e dată de perete, acolo zace unitatea centrală furnizoare de melodii comandate, doamna mea are cinismul de a-l alterna pe Modugno cu Wagner, urechea ei muzicală îi permite să cânte, sau cel puţin să îngâne melodiile anilor '60 sau '70, dar şi pe-acelea fără vârstă!). După cărămizile ghilgameşiene, după strofele şoptite de aezi în litanii tihnite/sorcovite şi sporovăite peste un ceas, un secol ca aparţinînd zeu-orbului Homer, nu cred că noi, actualii (sic), am mai putea produce surprize cititorului altfel decât printr-o impertinenţă cinică sau, barem, ireverenţioasă; ar fi vorba de fudulia poalelor ridicate, de fudulia logicii imediate aberante, de fudulia unei cruzimi trucate dar al naibii de posibile, de probabile... Doamne fereşte să traducă vreun neofit că eu, aici, dau ordonanţe de urgenţă!... Dinspre maidanul păduros, ca un sex magnificent, al Parlamentului îmi umezeşte umerii, când scriu, o boare-mironosiţă cambodgiană... Îmi traforez tandru pântecul brobonit, grăbit să cobor în viaţa reală, adică să-mi cumpăr ţigări şi un bilet de loterie, un milion şi ceva de auro poate că m-ar determina să privesc continuu numai partea plină a paharului, deci să nu mai fiu obligatoriu un afurisit de conservator... A, defapt ţineam să semnalez o surpriză, anume descoperirea unui făcător de cuvinte, poate şi a unui artist spectaculos mlădiat pe clipa cea repede, ce ni s-a dat. Conservator cum mă ştiu, nu uit că un poet mi-a publicat prima proză, autor, acela, de cântice ţigăneşti, via Garcia Lorca, urmat prin cuibare contrafăcute şi de alţi, altminteri foarte puţini, zburători-condeieri. Surpriza prezentă urcă pe ţeava-din-trestie prin care a respirat Terente, cel fugărit de impotenţi şi jandarmi pentru că s-a încumetat să-şi pună bărbăţia la treabă. Tot acest ocol (fierbinte: sunt deja 320 la umbră!) mi-a fost prilejuit de ciocnirea languroasă, parşivă, inevitabilă cu o sumă de poezii/cântice ţigăneşti găzduite de ed. Cetatea de Scaun de prin 2008 după Iisus. Melomanul cobzărliu se numeşte Sebastian Drăgan şi, cică, după gura târgului, ar fi avocat. Mă pomenesc că o fi, totuşi, avocat, sau, oricum, cunoscător al legilor. Deocamdată, e un bun cunoscător al legilor retoricii lirice. Sub egida unui titlu (prea construit pentru gustul meu), "De şapte ori şapte păcate", el e pandantul, corespondentul, afinul acelei poete din anii '90, care semnase, provocator dar motivat, un opuscul cel puţin incitant, "Libresse oblige". Măsluit după condeiul, după tibişirul, după sexul, după violenţa personale. Carte furnizată de autor într-un total suc propriu. Am tradus, pe-atunci, versurile ca pe nişte librete ale muzicii concrete care ne terifiază timpanele. Nu era cazul să-mi placă ce-mi propunea poeta respectivă – ci doar să fiu pălmuit gingaş de dur spre a mai reacţiona . (Pentru Dumnezeu, - doar nu suntem toţi nişte Terente!...). Avocatul Sebastian Drăgan nu mi-a sugerat, nu mi-a cerut să-l recomand pe undeva, cândva. Dimpotrivă. E un cetăţean mai prosper decât reuşesc eu să fiu. Spre cinstea lui, spre necinstea mea. Sau viceversa, chestia cu viceversa ne-a înţepat-o subcutanat Ilecaragiale. Un virus antivirus. Bun. Simpaticul june (pentru mine, bărbaţii născuţi în 1970,
, deci pe vremea când m-am nimerit în intromisiuni ilicite la graniţa dintre Slovacia, Ungaria, Austria şi am fost penetrat de reflectoare durdulii şi de dosare şi de declaraţii olografe, - sunt toţi un soi de juni), şi-a îngăduit sâ bezmeticească incisiv, ca un chirurg care, după două pahare de wiskey, execută cea mai fină operaţie, spre dezamăgirea (invidioasă) a celor care, asistenţi prestigioşi, nu fac decât să coase cu razele laser... M-a sunat pe mobil şeful de birou, mi-am pierdut firul gândurilor, cred că vream să accentuez... Mi-am deplasat scheletul puhav spre frigider, mi-am împrospătat viguros dozele de vodcă/bere, mi-am mormăit următoarele propoziţii, Doamne!, care sunt astea/alea?!... A, uite, vream să citez ceva – deloc cel mai potrivit poem, doar cel mai percutant în ordinea firească a talazurilor căldurii bucureştene şi, (dar mai cu seamă şi) în ordinea firească a unei ediţii elegante, ataşante, implozive (însumi am cules, de-a lungul mileniilor personale, fotouri, clişee, imagini-sepia, fotografii-carton, indestructibile, ai spune), astfel că-mi permit să invidiez cu nonşalanţă tentativele aşijderea. Să fie iertat păcătosul, dacă e bine intenţionat. Cel puţin aşa mă consider. Până să vă prezint poezia-capcană sau poezia-desfrâu, semnată de domnul avocat, daţi-mi voie să vă reamintesc, acum când s-au prăvălit 400 peste epidermele noastre, de poemul care mi-a jignit fundamental adolescenţa, scris de un puştan mult mai curajos decît mine: "Seceta a ucis orice boare de vânt,/ Soarele s-a topit şi s-a scurs pe pământ,/Ciuturele scot din fântâne noroi..." A fost să-mi fie – mă aflam într-o tabără şcolară la Breaza – prima lecţie de dicţie interioară. M-a durut până la lacrimi izbânda acelui nord-moldovean, care-şi permisese, suit pe mesele Uniunii Scriitorilor, să proclame esenian şi că "...era o podgorie, poate un han,/ era şi o hrubă, acolo, cu vin/ cu trepte săpate adânc, în declin", şi, în cazul când comesenii pipăiau subfuste şi subchiloţi, să le răcnească, addenda nemiloasă, "Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună/ Plinului pântec aşa-i cânta într-o noapte cu lună..." Labiş a fost primul poet român sinucis cu ordin de la stăpânire – dar, ce spuneam?... A, vream să vă printez "Psalmul curvei nepereche", subtitrat de părintele/avocat/poet, pre numele său mirean Sebastian Drăgan: ... şi mi-am strecurat sub şezut o pernă de favorită a sultanului şi mi-am reglat la 25 aerul artificial şi mi-am reumplut paharelele şi mi-am golit glastrele de florile defuncte roş-albe şi m-am izolat de acordurile verdi-wagneriene din hol şi mi-am amintit de masqueratta de azi-noapte şi mi-am zis că Iisuse să nu care cumva să treacă panzerele peste oléul spaniol diseară şi am pornit să respir economicos doar-doar voi apuca miezul zilei de coarne şi m-am trezit că-mi pare dizgraţios de rău că nimeni n-a comentat scrisul meu înveşmântat în epiderma adamică aşa cum convin eu azi acum când ficuşii se luptă să-mi străpungă auzul retinei când bişoancele cu limba de-un cot afară îmi cerşesc o tandreţe imposibilă când doamna şi mezinul meu îşi bălăngăne siluetele ca-ntr-un vivant tablou de Chirico pictat pe ecran de-un Fellini căruia Bergman i-a şoptit la ureche nu ştiu ce de pildă ca arienii alemanzi diseară să nu calce-n şenile taurii mauri va fi un somptuos prăpăd şi mă prepar să câştig milionul de la Loto deja am telefonat cât şi cui le voi da bani să-şi repare dinţii dicţia şoldurile perciunii acoperişul sexul delabrat şi e bine încă suntem vieţaşi încă îndurararea lui Nero planează peste noi ca nişte pescăruşi sătui asfaltul adineauri se mlădia sub conturul sandalelor mele pune domnule punct pune domnule virgulă pune iubita mea din visul de deunăzi palma peste muştiucul vânos vineţiu era o podgorie poate un han era şi o hrubă acolo cu vin cu trepte săpate adânc în declin realizez că sunt scris acum de alţii şi ziua se zemuieşte dizolvant peste umerii şi fruntea mea Poeţii au privilegiul de a putea să fie şi nebuni şi curteni şi dictatori ei pot să-şi regizeze clipa cea repede ce li s-a dat cu false smerenii cu false carduri de credit Poeţii sunt singurii magicieni ai muzicii cuvântului dar pune domnule punct pune domnule virgulă fă ceva uite că nu uite că da bumbii bobocilor de roze pe balcon vor să-şi desfacă şliţul e prea zi e prea cald ai trecut prin viaţa mea ca o ciută prin dumbravă inima-mi de-atunci bolnavă te mai caută te vrea propunea un poet undeva de prin Ardeal acum nu ştiu câte milenii câte secole câte secunde şi te-ai dus dulce minune oo ce bine-i că te-ai dus nu sunt arătoşi tigrii albi ci doar tigrii-tigri soarele s-a topit şi a curs pe pământ o vino odată măreţ viitor cât încă nu s-au terciut terasele de peste pleşuvia mea pune domnule măcar două puncte că te aplecaseşi peste nişte pagini semnate cu sânge menstrual bărbătesc aşa e vine şi momentul când nu tu vorbeşti când eşti vorbit când suporţi în vintre în genitale şişurile şişcarilor şmenari abia atunci te verifici te desfoi viguros parcurg în bras în crawul în fluture culoarul făgăduit culoarul furat de la zei degeaba se derobează banalii de mângâierea zeilor alta nu există cea părintească e una cumsecade cea zeiască e una fatală damnată... "Mi-ai sucit ochii căprii Cu scântei pe la chindii, Curvă plină de hachiţe Ca fusta unei hangiţe! Te zgâieşti la mine, zuză, Că mi-ai procopsit pe buză Bubă dulce, de tânjeală, De ger şi de fierbinţeală Şi m-ai julit pe ureche Cu săruturi nepereche Mi-ai sucit ochii căprii Cu scântei, pe la chindii Şi cu jar, de mântuială Îmi dai cep la socoteală" (= ei bine, confraţi, acest vers ar fi putut să fie scrilejit şi de Villon, şi de Appolinnaire, şi de Lorca, şi de Vian, şi de Paraschivescu...; foarte probabil, i-ar fi căzut bine la ficaţi şi medicului Rabelais; ciupitor de literatură insurgentă, cum mă afirm de la un timp, îmi cioplesc impresiile cum odinioară crestau pe răboj hangiii un datornic, doi datornici...) "În gât să îţi dau spoială, Cu tinctură de sămânţă, Albitură de putinţă Să mă-mbeţi cu limba, criţă, Suflet să-mi faci ferfeniţă Coapse prinse-n foarfece, Care să mă ferece, Palmele-mi ce-ţi modelează Sâni de pară, cu sfârlează Umeri rotunjiţi la colţuri, De care trag ca de hăţuri, Să te răscolesc, măiastră, Şi să îmi rămâi buiastră, Că genunchii ţi-i desparţi Geamătul să mi-l împarţi Într-o zi de 13, marţi, Mi-ai sucit ochii căprii, Cu scântei, pe la chindii, Curvă plină de hachiţe, Ca fusta unei hangiţe!" Sebastian Drăgan nu produce revelaţii în absolut, dar în imediat. Poeţii care se căznesc să fie altcineva, adică eventual filosofi, cad în păcatul grandorii lipsite de grandoare. E o hazna ( = vistierie, în limba noastră veche) comodă şi, pentru miopi, culantă. Scriu aceste fraze când Bucureştii s-au decis să-mi macine rezistenţa. Mai bine acum, decât mâine – când va fi cutremur, va fi ploaie, va fi caniculă, va fi tornadă, va fi rupere de nori, va fi (Ras)Putin, iartă-mă Doamne, că nu ştiu ce mai spun!... Acest stihuitor îmi este drag pentru că îşi supralicitează stinghereala de a fi fost născut mascul. Or, numai bărbaţii se încumetă la acest rodeo. Sunt fericit că n-am ratat ciocnirea cu acest imberb impertient. Să mai adaug că "De şapte ori şapte păcate" este o plachetă copertată/ilustrată de acelaşi stihuitor într-o manieră art nouveau sau à la belle époque, potcovită serafic ştrengar cu clişee foto pe care, cândva, le-ar fi făcut cadou Romulus Vulpescu unui Villon, unui Baudelaire, unui... E o impertenenţă gestul editurii Cetatea de Scaun să comită o asemenea carte, din care mi-am îngăduit să citez doar o pagină. Poate, într-un viitor culpabil, poetul avocat se va dezrobi de pitoresc şi va urca pe treptele marmoreene ale celor care... ( a se completa după voie ).
Mircea Constantinescu , "CLIMATE LITERARE", an 2, nr.10-11, iulie-august 2008, pag.5 - Cronica literara
